Demersul propus de programul cultural “De-a arhitectura”, acela de a oferi copiilor din scolile primare ocazia de a se familiariza inca de la aceasta varsta critica pentru formarea si dezvoltarea lor intelectuala cu notiuni de arhitectura si urbanism menite sa le asigure viitorilor adulti cultura generala necesara in aceste domenii pentru a se constitui intr-un public avizat este fara indoiala unul de maxima relevanta si importanta pentru crearea premizelor unui mediu construit de calitate, in special in conditiile in care responsabilitatea pentru acesta din urma revine doar partial, si intr-o proportie discutabila, arhitectilor si celorlalti profesionisti ai construirii.

Fiind vorba despre un proiect complementar programului “De-a arhitectura”, “Case ciripite”ar trebui sa reprezinte mai mult decat o modalitate de finantare a acestuia. Misiunea asumata, aceea de a asigura elevilor o educatie nonformala in domenii ignorate partial sau complet de programa scolara actuala poate fi extinsa astfel incat sa atinga, pe langa problematica enuntata mai sus, si alte arii de interes de o importanta echivalenta, de aceasta data pentru perpetuarea, in constiinta generatiilor viitoare, a unor cunostinte si sensibilitati care risca altfel sa dispara.

Este vorba in cazul de fata despre anumite elemente de cultura si traditie populara emblematice si definitorii pentru identitatea nationala a poporului roman a caror relevanta in cadrul cunostintelor si competentelor insusite de catre elevi pe parcursul anilor de scoala este pe nedrept pusa sub semnul intrebarii, in special in contextul uniformizarii globalizatoare si al pragmatismului de multe ori absolut necesar, din pacate, succesului in societatea vremurilor actuale. Cu atat mai mult cu cat anul acesta expozitia permanenta va fi gazduita de Muzeul Satului si Tehnicii Populare ASTRA din Sibiu, tema proiectului reprezinta o buna oportunitate de a readuce in prezent si de a reda viata unei serii de obiecte mestesugaresti autentice care ar fi altfel pierdute sau ar deveni, in cel mai bun caz, exponate acumulate in mod steril de catre colectionari.

Propriu-zis, vase ceramice, cosuri, copai de lemn, capacul ceramic al unui alambic, etc, sunt modificate si asamblate folosind un numar minim de interventii si materiale suplimentare – franghii, scanduri, panze, etc – devenind cuiburi artificiale pentru pasari. Astfel, pastrandu-si in mare masura forma, obiectele sunt in continuare recognoscibile si servesc, ca atare, la ilustrarea de tehnici si mestesuguri traditionale in fata unor generatii pentru care acestea nu mai reprezinta, din pacate, decat simple curiozitati sau cel mult capitole plictisitoare din manualul de istorie.

Mai mult decat atat, fiind vorba despre reutilizarea unor produse comune ce si-au pierdut de mult utilitatea initiala, ca urmare fie a inlocuirii lor cu solutii moderne, fie a disparitiei complete a nevoii pentru ele, demersul de fata poate fi interpretat si ca o pledoarie pentru sustenabilitate si pentru reconsiderarea statutului de “depasit” ce este adesea prea usor atribuit unor lucruri care dispar astfel din constiinta noilor generatii odata cu intregi meserii, indeletniciri sau domenii artistice.

Dincolo de aceste aspecte ideatice, trebuie remarcata adecvarea obiectelor propuse pentru noua lor utilizare, atat din punctul de vedere al materialelor din care sunt realizate – lemn, ceramica, piatra – cat si al dimensiunilor, de catre speciile pentru care se urmareste construirea cuiburilor artificiale: Codroşul de munte, Codroşul de pădure, Mierla, Măcăleandrul, Guguştiucul, Vânturelul roşu, Vânturelul de seară, Codobatura albă, Codobatura cu cap galben, Codobatura galbenă, Codobatura de munte, Coţofana.

Demersul de fata este astfel departe de a fi unul muzeal sau scolastic; devenind adaposturi pentru fiinte vii, vasele, cosurile si copaile continua ele insele sa traiasca si sa isi spuna povestea in fata stra-nepotilor creatorilor lor.